Mihai Oneşteanu ne scrie: „Într-o seară, să fi fost prin anii ’79-’80, trecuse deja de ora nouă, când a sunat cineva insistent la uşă. Era un vlăjgan bine hrănit care mi-a înmânat o invitaţie cu text telegrafic. Scria să mă prezint, a doua zi, la sediul Securităţii judeţului Bacău, la un tovarăş maior al cărui nume nu mi-l mai amintesc.
Vă daţi seama că nu am închis un ochi toată noaptea. Mă gândeam cu ce mă făceam vinovat de mă invitase organu’. Eram conştient că făceam poze nepermise. Că subliniam, în ziarul Partidului, „Scânteia”, toate prostiile şi inadvertenţele din cuvântările lui „ADI”, adică „academician doctor inginer” cu câteva clase primare, Elena Ceauşescu. Că spuneam bancuri politice cu personaje din Primaria Bacăului. Şi, parcă nu ar fi fost de ajuns, mai şi comentam „indicaţiile preţioase” şi hotărârile partidului şi ale „iubitului conducător”. Într-un cuvânt, eram un răzvrătit şi nu îmi ţineam gura.
A doua zi dimineaţă m-am prezentat la „Judeţ” exact la ora nouă, la etajul trei, camera 35. Visasem locaţia toată noaptea, aproape că aveam un „deja-vu”. Biroul era închis. Am rămas în faţa uşii, plimbându-mă doar câte un pas în stânga şi altul în dreapta, ca să nu-l scap pe tov. Ofiţer. Eram neliniştit, îngândurat şi, trebuie să o recunosc, şi cam temător… În fine, a apărut şi maiorul. Era îmbrăcat civil, curăţel, trecut de 40 de ani. Şi el, ca şi vlăjganul care mi-a adus invitaţia, părea bine hrănit, chiar rotofei. Doar privirea o avea rece, deşi nu era respingătoare. M-a invitat în cămăruţa înghesuită. Pe jos era o mocheta ieftină şi uzată, pereţii erau albi, fără tablouri sau zorzoane. Ca mobilier erau două birouri şi două scaune cazone.
Întâi mi-a cerut buletinul şi câteva date personale de identificare. A început, apoi, să spicuiască pasaje din dosarul care s-a dovedit a avea în jur de 200 de file şi în care se găseau informaţii scrise de diverşi cetăţeni, de-a lungul anilor. Apoi brusc, nici „bonjur” nici „dă-te mai în colo”, m-a acuzat că am simpatizat cu legionarii fiindcă am servit masa cu domnul director de la Şcoala Gura Văii, şi el cunoscut a avea un trecut nu prea „curat” în această privinţă. Apoi mi-a spus, de la obraz, că sunt nemulţumit de şeful partidului şi că mă interesez pe unde şi-au făcut studiile colegii mei. Mai mult după ton decât după acuzaţii mi-am dat seama că e grav, o făcusem, cum se zice, „lată”!
După această discuţie, primul efect a fost eliberarea mea dintr-o funcţie onorifică şi înlocuirea mea cu profesorul R.C., un tovarăş de încredere. După câteva săptămâni, maiorul de la Securitatea oraşului Oneşti m-a invitat şi el la sediu, „aşa, ca să mai stăm de vorbă”. Stăteam de-o parte şi de cealaltă a singurului birou aflat în cameră. Ba că sunt apreciat de tovarăşi, ba că fac bine ce fac, când, deodată, mă întreabă dintr- o suflare ce părere am despre Securitate. Îi răspund că „bună”, cum dracu’ să zic altfel…
„Atunci, înseamnă că aţi ajuta Securitatea în caz de nevoie”, a venit ofiţerul la scopul întâlnirii. Eu, fiind ofiţer în rezervă, m-am gândit că este vorba despre acţiuni militare de apărare a ţării. M-am lămurit însă imediat, când mi-a cerut să-i relatez, în scris, ce face, unde se mai duce, ce spune domnul G. din conducerea Primăriei, că doar „spuneţi bancuri dalea împreună”.
Abia atunci mi-am dat seama ce spune. Nu ştiu de unde, dar cu un curaj nebun i-am zis, la „foc automat” că mai bine îmi dă o puşcă şi îmi spune că dinspre Oituz vin nişte ticăloşi care atentează la viaţa şi la bunurile noastre şi atunci, „trag şi ei, trag şi eu şi mor cu ei şi cu voi de gât, asta fac…!”
A rămas mut lângă birou, ba chiar am avut impresia că se ţinea de mobilier ca să nu cadă din picioare. M-am învârtit pe călcâie şi am ieşit, milităreşte, din încăpere.
De atunci nu am mai auzit nimic despre dânsul şi nici despre instituţia pe care o reprezenta, fiind considerat, cred eu, nebun irecuperabil.
0 Please Share a Your Opinion.:
Trimiteți un comentariu