Doroftei şi Gherasim, două destine împletite la puncte Viaţa, între KO şi OK | Onesti Video

Mobile Menu

Onesti Video

Doroftei şi Gherasim, două destine împletite la puncte Viaţa, între KO şi OK

23.12.11
Oneşteanul Constantin Gherasim este unul dintre puţinii boxeri care se pot mândri că l-au bătut pe Leonard Doroftei • Acum în vârstă de 45 de ani, Gherasim îşi aminteşte în amănunt de acel meci cu fostul campion mondial WBA şi IBF, chiar dacă au trecut peste două decenii de atunci • Doroftei ţine minte şi el că “Gherasim era un pugilist agresiv, care ducea mult” • “Dar, ca să ajungi un mare campion, îţi mai trebuie şi un dram de noroc”, remarcă “Moşul” • Astăzi, după o carieră prestigioasă, Doroftei este un nume respectat în toată lumea • Gherasim, în schimb, a trebui să practice taximetria ori să lucreze pe şantier, în străinătate, pentru a-şi putea întreţine familia

ZIUAnews l-a descoperit pe unul dintre puţinii boxeri care l-au învins pe marele campion Leonard Doroftei. Costel Gherasim dezvăluie dedesubturile meciului în care l-a bătut pe Doroftei, ce sentimente a trăit în clipele care au urmat partidei şi cum cariera sa, în loc să se relanseze, a urmat o traiectorie descendentă din acel moment. Doroftei, pentru care înfrângerea cu Gherasim nici nu a contat, dovadă în acest sens stând numeroasele titluri naţionale şi internaţionale câştigate în anii ce au urmat, crede că oneşteanul ar fi putut ajunge mai sus dacă ar fi avut de partea lui şi puţină şansă.

Spre deosebire de Leonard Doroftei, Constantin Gherasim nu a ajuns niciodată campion, aşa cum şi-a dorit şi a visat încă din clipa în care a urcat pentru prima dată într-un ring de box. Nu ştie nici acum unde a greşit, ce anume l-a împiedicat să devină un mare pugilist. Talent, şi nu o spune doar el, avea. “Poate nu cu carul, dar de muncă nu s-a întâmplat să fug vreodată”, zice Gherasim. Sala aceea din Oneşti, înghesuită, întunecată şi plină de igrasie, mănuşile ponosite, sacul peticit, coarda, ganterele mâncate de rugină, toate erau viaţa lui. Când nu era la şcoală, îl găseai acolo. A făcut toate sacrificiile pe care le cere sportul de performanţă. “Uneori am mai călcat şi strâmb, dar să-mi spună mie cineva că nu s-a abătut niciodată de la drumul său, că nu-l cred în ruptul capului!”, se destăinuie Constantin. Şi totuşi, la cât de mult a iubit şi încă mai iubeşte “arta nobilă”, a eşuat. Acum nu i-a mai rămas decât amintirea victoriei cu Doroftei şi ale meciurilor susţinute la profesionişti, după Revoluţie, cele care aveau până la urmă să-l şi determine să se retragă, “fiind scârbit de toate şi de tot”.

“Îi voiam pe cei mai buni”

Când vorbeşte despre meciul cu Doroftei, lui Gherasim i se umezesc ochii. “Ajunsesem la un nivel destul de înalt, nu mai conta pentru mine cine-mi este adversar. Din contră, chiar îmi doream să-i înfrunt pe cei mai buni dintre cei buni, pentru că numai aşa puteam demonstra că merit să fiu şi eu chemat la lot”, îşi începe povestirea Gherasim. Meciul cu “Moşul”, care s-a desfăşurat pe 26 august 1989, la Oneşti, Gheorghe-Gheorghiu-Dej pe atunci, în cadrul unei gale amicale care a opus selecţionatele judeţelor Bacău şi Prahova, a picat ca o mănuşă pentru Gherasim. Tot el explică: “Dorin nu avea atunci nici 20 de ani, dar era deja un pugilist consacrat, câştigase mai multe titluri de campion naţional de juniori, pe când eu mă apropiam deja de 24 de ani, timpul nu prea mai avea răbdare cu mine”.

A aruncat banii luaţi ca premiu

Meciul cu Doroftei, Gherasim şi-l aminteşte picătură cu picătură. „Vă daţi seama că nu mi-a fost uşor! Dorin era un pugilist ofensiv, cum a fost de fapt toată viaţa lui. Dar ăsta era şi stilul meu, nici mie nu-mi plăcea să stau la cutie, cum se zice. Eram în ring precum doi gladiatori, veneam mereu unul peste celălalt. S-au împărţit o sumedenie de pumni, am dat, am încasat, dar am rezistat amândoi. Niciunul nu a căzut la podea, niciunul nu a fost numărat, nu ne-am ales niciunul cu vreo arcadă spartă sau altceva de genul ăsta. Am reuşit totuşi să-l ţin departe de mine, după ce i-am descoperit singurul lui punctul slab, ficatul. Dacă reuşeai să-l loveşti la ficat, dădea semne de retragere. În schimb, dacă îl loveai în bărbie, ducea ca un catâr, nu-l zguduia deloc. Oricum, a fost un meci foarte încins, ţin minte că a fost cel mai spectaculos al galei, am ridicat lumea în picioare”, rememorează Gherasim, care a reţinut şi cum a primit decizia arbitrilor: „Simţisem din timpul meciului că m-am autodepăşit, dar când am fost anunţat învingător, pur şi simplu am fost copleşit de emoţie. Am simţit un sentiment de bucurie profundă, pentru că mi-am dat seama că pot mult mai mult decât realizasem până atunci. Pe de altă parte, am simţit şi un sentiment de frustrare, de mâhnire, am realizat că deşi am valoare nu sunt susţinut suficient, nu sunt promovat cum ar trebui”. Cotropit de toate aceste sentimente confuze, Gherasim a avut la finalul meciului o izbucnire nervoasă. „Pentru că-l bătusem pe Doroftei, la propunerea antrenorului meu, conducerea clubului la care eram legitimat, CSM Borzeşti, m-a recompensat cu 500 de lei, care însemna cam a cincea parte dintr-un salariu mediu de atunci. Mi s-a părut jignitoare această sumă, aşa că am aruncat banii pe jos, nu i-am mai luat, chiar dacă pentru mine, care proveneam dintr-o familie numeroasă, cu zece fraţi, ar fi fost buni şi cei 500 de lei. Dar asta am simţit atunci, nu-mi pare rău că am procedat astfel”, explică Gherasim.

Doroftei ştie cum a pierdut...

Doroftei are varianta lui despre acel meci, chiar dacă nu şi-l mai aminteşte foarte bine. “Gherasim? Da, parcă ţin minte ceva. E cumva un tip şaten-blonduţ, cam de statură cu mine, poate o idee mai înalt? Aha, deci el e. Ce să zic, nu era un pugilist deloc rău, era chiar foarte arţăgos. Bravo lui că m-a bătut, dar aşa e în viaţă, azi câştigi, mâine pierzi, nu e nici o dramă. Departe de mine gândul de a fi răutăcios cu el, dar la acel meci eram slăbit, nemâncat, asta pentru a trece proba cântarului şi pentru a intra în categorie. Plus că am fost adus oarecum cu japca la acel meci, fiindcă eu aş fi vrut să rămân la Ploieşti, să mă odihnesc. Ca să nu mai zic că noi, cei de la lot, stăteam în cantonament 11 luni pe an şi lucram astfel încât să fim în formă maximă de două-trei ori pe an, când aveam competiţiile internaţionale. În fine, peste cinci zile a venit rândul meu să câştig şi toată lumea a fost mulţumită”, ne-a spus Leondard Doroftei.

şi şi-a luat imediat revanşa

Într-adevăr, pe 31 august 1989, de această dată la Ploieşti, în fieful său, Doroftei avea să-l învingă pe Gherasim, tot la puncte, aşa cum câştigase şi oneşteanul în faţa propriilor susţinători. Chiar dacă au trecut 23 de ani de atunci, la fel ca în cazul lui Doroftei, Gherasim nu-şi poate ascunde orgoliul, găsind la rândul lui o explicaţie pentru prestaţia mai puţin reuşită din meciul de la Ploieşti. “Eram dezamăgit de modul în care m-au tratat oficialii clubului meu după meciul de la Oneşti, n-am mai intensificat pregătirile şi am pierdut pe drept. Doroftei însă, era încă de pe atunci un pugilist de excepţie, poate era doar puţin necopt, dar mai târziu s-a văzut de ce este în stare, pentru că nu e la îndemâna oricui să devină campion mondial şi european, să ia bronz la Jocurilor Olimpice şi apoi, la profesionişti, pe lângă titlurile de campion mondial WBA şi IBF, să ajungă să se bată cu campionul de la WBC, pentru unificarea centurilor. Nici Bute nu a ajuns deocamdată până acolo, deşi şi el este un mare boxer”, afirmă Constantin Gherasim.

Drumuri separate

După Revoluţie, Doroftei a reuşit să-şi treacă în palmares, numai la amatori, cinci titluri naţionale la seniori, în 92, 93, 94, 96 şi 97, două medalii de bronz la Jocurile Olimpice de la Barcelona (Spania), din 1992, şi de la Atlanta (SUA), patru ani mai târziu, un titlu mondial, în 1995, la Berlin (Germania), unul european, în 1996, la Vejle (Danemarca) şi un bronz european, la Bursa (Turcia), în 1993.
În ceea ce îl priveşte pe Gherasim, acesta a urmat alt traseu, alegând să treacă la profesionism, atras fiind şi de posibilitatea unui câştig mult mai consistent decât la amatori.

Urmărit de ghinion

Doar că soarta iarăşi nu i-a surâs lui Gherasim. Liga Profesionistă de Box din România i l-a dat ca adversar la primul meci pe Petre Gigel, nimeni altul decât campionul naţional de atunci la categoria 63,503 kilograme, în cadrul căreia urmau să boxeze. Meciul a avut loc la 6 decembrie 1991, s-a desfăşurat pe durata a şase reprise şi s-a încheiat nul. “Erau începuturile boxului profesionist în România, meciurile erau rare, de pildă următoarea mea partidă după cea de debut a venit abia în februarie 1993”, spune Gherasim.
Totuşi, în 93, mai precis la data de 13 martie, într-un meci programat să se desfăşoare pe durata a opt reprize, Gherasim avea să-l facă KO, în repriza a cincea, pe Gheorghe Ulmeanu, vicecampionul naţional în exerciţiu la categoria la care s-au luptat, 66,600 de kilograme. “N-am câştigat mare lucru de pe urma acestei victorii, apoi, după un alt meci, pe care l-am pierdut la puncte, am decis să renunţ”, continuă Gherasim.

Paznic la CAROM

Acesta a luat o pauză de patru ani, între 1993 şi 1997. “Nimeni nu a înţeles faptul că voiam şi eu să trăiesc decent, aveam o soţie, un copil de întreţinut, nu puteam să continuu cu o activitate care nu-mi aducea nimic, aşa că m-am angajat ca paznic la CAROM, o societate de pe Platforma Chimică din Oneşti, unde aveam măcar un venit lunar sigur”, descrie situaţia Gherasim, care dezvoltă: “Cei de la Liga Profesionistă mă mai sunau pe fix, nu erau telefoane mobile ca acum, dar de fiecare dată îmi propuneau să lupt pe burse de toată ruşinea”.

Ultima încercare

Şi totuşi, în timp ce soţia îi era însărcinată cu al doilea copil, Gherasim s-a hotărât să mai facă o încercare. S-a pregătit cum a putut, cu un prieten vechi, fost boxer şi el, şi a luat calea Franţei. Iar primul meci de la revenire, cu Fabrice Requier, a fost de pomină. Gherasim: “Numai eu puteam păţi aşa ceva. Am boxat pe numai 400 de mărci, într-un orăşel din Normandia, aproape de Caen. Ăla, francezul, era cu zece kilograme mai greu decât mine, dar am trecut cu vederea. Apoi, la intonarea imnurilor, mie mi s-a cântat <>. Am vrut să cobor din ring, dar am fost întors din drum de către organizatori. Două reprize şi jumătate m-a tăvălit. În prima repriză am fost chiar numărat. Apoi, în a cincea, i-am spart arcada, dar m-am trezit descalificat, pe motiv că l-aş fi lovit neregulamentar. Îmi venea să înnebunesc! Când am cerut explicaţii, mi s-a spus foarte clar că dacă vreau să câştig, să organizez un meci la mine acasă, în România”...ZIUA NEWS

Marius Mihalcea

0 Please Share a Your Opinion.:

Trimiteți un comentariu